Tenacious D

Il citeam pe Eminescu și deodată m-a lovit

Pare șmecher câteodată să te simți nefericit

Eu dacă aș fi fost poetă, altă lume aș fi văzut

Altă viață cunoșteam, alt pamânt de străbătut

 

N-aș fi fost avidă de succes și admirație

Nu mi-ar fi păsat să le intru altora în  grație

Insă , chiar și pe toaletă, când rămân fără hârtie

Lumea întreagă se destramă, totul e o tragedie

 

Până să îmi fac curaj să mă duc să îmi procur

Toate-mi par cu greutate și sunt gata să injur

Toată viața, tot destinul, șansele și horoscopul

Toate-s pentru alții bune, alții îmi fură tot norocul

 

Mă întreb de până acuma, toate câte mi-am dorit

Imi reflectă viitorul, sau doar mi-am închipuit?

Cum poți știi, în lumea asta, c-ai iubit și n-ai visat?

C-ai descoperit secretul, sau doar ți-ai imaginat?

 

Dacă frumusețea vieții stă în lucrurile mici

“-Te iei prea in serios, te răsfeți, te cam agiți”

Dar dacă sfârșitul serii te-a prins calm și liniștit

Nu-i războiul, ci o luptă, mâine iar nemulțumit

 

Cât timp eu mă zbat să văd ce-I real și ce-I minciună

Alții’s calmi “-Povestea a fost scrisă cu mult înainte să se spună

Și chiar dacă tot ce proiectează mintea-i relativ, tendențios

Cum se face că ești trist că ai vrut si nu a fost?

 

Firesc e să-mi traiesc viața, să mă bucur de frumos

Nu-i rău nici să mă cultiv, să-mi găsesc al meu folos

Nu e timp câte sunt filme, muzică, miliarde de idei

Oricât ai fi de absent, te lovesc fără să vrei

 

E frumos să descoperi ceva nou, dintr-o greșeală

Are și realitatea felul ei de a fi originală

Insă eu imi doresc să transform ce am în imaginație

In realitate- ca un stâlp, un gard, un butic din stație.

 

 

 

 

 

Standard

Pentru ăia ca mine care zic că o să facă chestii dar le lasă baltă, uite cum ne fentăm singuri dar noroc că am dezvoltat METODA

La finalul lunii aprilie am citit pe net că ăștia de la Vice caută oameni să le scrie articole. Mie îmi place să scriu, așa că m-am gândit că mi-ar plăcea să scriu la Vice, drept pentru care am încercat să văd dacă treaba asta ar putea fi fezabilă.
Treaba era fezabilă și presupunea să scriu ceva, urmând ca acel ceva să fie trimis și respectiv publicat dacă se dovedea material potrivit. Reiau, a scrie pentru Vice presupune a scrie. Nu e cel mai flamboiant sau ambițios obiectiv în momentul în care aplici exact pentru asta. E de presupus că asta ți-ar fi intenția.
Asta am crezut și eu până în momentul în care tot ce mai rămăsese de făcut era să scriu. Nu știu creierul altora cum funcționează, dar al meu bâzâie aiurea chestii până când decid că îmi doresc ceva care presupune o oarecare miză reală sau imaginată și un oarecare risc real sau imaginat, moment în care o ia ca pe o provocare să mă împiedice să duc la bun sfârșit ce mi-am propus. Ca simplu observator, nu știu cum să justific această atitudine sabotoare.
Probabil nu mă place și a dezvoltat un plan elaborat să îmi demonstreze că sunt o persoană nasoală, ca răzbunare pentru toți anii în care nu i-am oferit material de calitate, drept pentru care a trebuit să rumege constant tot felul de prostii.
Revenind, mai jos am detaliat procesul prin care mulți trec când vor să facă o treabă, ca să fie clar de ce nu e așa simplu să faci treaba când zici că o faci.

  • 1. Dacă iese prost treaba?
    Etapa în care vei genera un milion de scenarii alternative celui realist, majoritatea exagerate și improbabile, pentru că îți imaginezi o miză gigantică și te temi că nu va ieși cum ți-ai dori. Vei gândi în termeni de tipul totul sau nimic, alb sau negru.
    Pus simplist, ori sunt varză, ori sunt Steinbeck/ Ce sens are să alerg 3 kilometri dacă, undeva în lumea asta, cineva tocmai a alergat 20?
    Și mai ales, cum rămâne cu tristetețea iminentă dacă mi se va confirma că nu am talent la scris, cum rămâne cu toate cărțile pe care oricum nu le scrisesem sau cariera jurnalistică care ar continua să nu existe?
    Nu e plăcut, dar singura soluție este să te faci frate cu avalanșa de chestii motivaționale care spun că trebuie să încerci indiferent de rezultat și contează procesul și oricum doar îndrăzneții îndrăznesc și doar pierzătorii pierd. Dacă ai ceva ani de scrollat facebook, tumblr, instagram la activ, ar trebui să ai destulă recuzită ca să treci puntea.
  • 2. Ok, nu contează dacă iese sau nu prost, dar CHIAR îmi doresc CU ADEVĂRAT treaba?
    Așadar, ai făcut pace cu faptul că s-ar putea să nu iasă cum ai vrea. Doar o curiozitate mică – de ce vrei cu adevărat să faci treaba?
    Dintr-o dată, în loc să faci treaba, te vei preocupa de calitatea ta umană, de esența ta, de motivațiile tale. Creierul tău se distrează enorm făcând pe deșteptul cu tine, iar tu vei deveni un aspirator de teorii filosofice despre sensul vieții și al fericirii.
    “Oare îmi doresc treaba din motivele potrivite? De ce vreau cu adevărat să scriu, de plăcere, sau pentru atenție? Oare chiar merită să faci ceva pentru popularitate? Ce fel de scriitor aș fi dacă aș scrie pentru atenție? Am așteptări nerealiste și asta îmi va provoca doar tristețe, mai bine nu fac chestia. Da, trebuie să lupți pentru succes, dar cu cât alergi mai mult după fericire, cu atât ea fuge de tine.
    Nu mai bine te-ai opri să miroși trandafirul decât să faci treaba?”
    Ce-i drept, unde ai ajunge dacă ai face chestii pe care ți le dorești doar vag-moderat? Da, s-ar pune că faci chestii, dar fă prea multe chestii și te vei trezi peste ani că le-ai făcut în loc să te gândești doar să le faci. Nu știu ce să zic despre asta.
    Sunt șanse mari să ajungi într-un punct în care ești aproape liniștit cu tine că ai decis să o lași baltă. Nici nu mai știi exact cum ajunsesei la concluzia să încerci, bine că te-ai oprit la timp pentru că motivația era greșită și ar fi ieșit haos oricum.
    Salvarea ta acum este să-ți fie restricționat accesul la chestie.
    Dacă din motive ce țin de terți dispare bomboana care tocmai ți se flutura prin față și nu te întindeai să o iei, îți vei da seama în momentul ăla că, desigur, nici un obstacol nu e destul de mare când îți dorești ceva și niciodată nu ți-ai dorit ceva atât de mult și firește destinul tău e să lupți pentru bomboană. O să alergi după ea ca și cum ar fi Sfântul Graal al bomboanelor. Nu îți garantează nimeni că de fapt nu e o bomboană nasoală, din aia mentolată care se vinde vrac și o să fii super dezamagit. Dar mai bine dezamăgit decât obsedat. Oricum, o să fii atât de motivat încât îți vei recăpăta accesul la chestie chiar și dublând sau triplând efortul pe care îl refuzai inițial.
    Dacă nu îți interzice nimeni să faci chestia, înconjoară-te de oameni cărora nu le pasă dacă o faci și pe care îi sictirești repede cu diareea verbală despre cum nu poți tu să faci treaba. O să îți spună că nu te obligă nimeni s-o faci așa că poți oricând să o lași baltă. Astfel, treaba redevine opțiune și nu  obligație și e de un milion de ori mai atractivă. Cine ar vrea să fie obligat să facă chestii? Faptul că ai libertatea de a nu face chestia te va motiva destul de tare.
    Sfat : Poți folosi acest moment pentru a fi recunscător că nu te obligă nimeni să faci lucruri pentru binele tău.
    (Pentru cine nu a spart codul, bomboana menționată în dialog e o metaforă, o alegorie, dacă vreți, la articolul pentru Vice)
  • 3. Bine, voi face treaba, dar e corect față de restul treburilor să o fac o prioritate?

Acum, când nu a mai rămas nimic de făcut decât chestia, vei fi fericit să observi cum brusc toate lucrurile pe care le amânai din lipsă de chef sau timp îți vor capta atenția, și tu vei deveni aceasță persoană hiper-grijulie care își ia viața în propriile mâini și rezolvă ceea ce e este de rezolvat cu o atenție deosebită pentru detalii. Analizele periodice, impozitul la casă, curat în inbox că nu se mai poate. Poate chiar ți-ar sta bine cu câteva kilograme în minus așa că începi să mergi cu religiozitate la sală.
Evident, vei face și chestia, dar nu înainte să îți pui viața în ordine și să fii un adult responsabil.

  • 4. Nu meriți să faci treaba pentru că te-ai coit atât să faci treaba.
    Neavând un termen limită propriu-zis pentru a face chestia, îți revine sarcina să o amâni până în punctul în care ți se va parea bizar să o mai faci, moment în care vei deveni un judecător foarte dur ale propriilor slăbiciuni. Interesul pentru chestie scade, tristetețea și dezamăgirea față de propria persoană crește. Sigur, încă poți face chestia, dar ești atât de trist că nu ai facut-o până acum încât efectiv simți nevoia să îți acorzi niște timp să te simți prost cu tine.
    Metacogniția e un judecător dur. După ce că pierzi joburi pentru că nu aplici, distracție pentru că stai în casă, numere de telefon pentru că nu le ceri, dintr-o dată trebuie să suporți și vocea care contorizează toate posibilele lucururi bune pe care nu le vei avea, desigur din vina ta.
    E aproape imposibil să își mai vină să mai faci vreo chestie în condițiile în care te uiți în oglindă și nu își place ce vezi. Mai degrabă petreci niște timp tu cu tine, faci pace cu proprii demoni și abia apoi te mai apuci de chestii. Cel mai onest. Bine că era doar o chestie nesemnificativă și nu una care chiar conta pentru tine.
    Dacă ai ajuns în punctul în care te-ai autoconvins că nici măcar nu vroiai așa mult treaba, sunt șanse destul de mari să o lași baltă, ceea ce e distractiv, pentru că nu ai fi ajuns niciodată aici dacă nu ți-ai fi dorit destul de mult treaba (vezi punctul 1).
  • Pare util și isteț să te gândești la chestii înainte să le faci, dar e o capcană, pentru că gânditul la chestii e ca trișatul la dietă. Nimeni nu s-a îngrășat de la o vafă, îți zici. Începe promițător, cântărești puțin lucrurile ca să te asiguri că e totul în regulă. Nu e bine să te grăbești ca fata mare la măritat. Înainte să-ți dai seama, te afunzi într-un vortex de idei cretine din care te chinui să ieși, în loc să faci treaba.
    Asadar, am patentat o metodă care propune să descurajeze gânditul prostesc și să încurajeze făcutul, denumită metoda Steve Irwin. Utilizată cu responsabilitate, va da rezultate optime. Ea a luat naștere în momentul în care am văzut pe internet zilele trecute o poză în care acum defunctul Steve Irwin își plasa bebelușul în gura unui aligator.
    “Interesant”, mi-am spus, abia contenindu-mi invidia.” Privește ce e dispus să riște acest PR curajos al aligatorilor. Trebuie că vocea din capul lui nu-i spune prea multe chestii.”

Metoda se aplică ușor, parcurgând următorii pași:

Notăm cu X chestia pe care dorim să o întreprindem și îi analizăm potențialul de câștig, respectiv de pierdere, folosindu-ne de axele de mai jos, unde :

Y = cel mai infim câștig potențial de pe planetă;
Z = cea mai sinistru de imbecilă pierdere masivă complet nejustificată;

Untitled
Dacă X, îndeplinește următoarele două condiții simultan, faceți chestia.
a) X > Y
b) X < Z
Completare: Succesul metodei crește exponențial cu cât X se află la o distanță cât mai mare de Z, întrucât metoda nu a fost concepută pentru chestiile care generează griji justificate și raționale, ele nefiind în aria mea de expertiză.

Standard

Cred cã Jimi Hendrix si Ion al lui Rebreanu ar avea multe de discutat. Unul pupã cerul si celãlalt pupã pãmântul. Ar fi interesant de vãzut care-i treaba.

Standard

Being a Debbie Downer might be funny, but only if you’re on SNL

Rarely have I seen a comedian with an optimistic approach towards life. A dark sense of humour is to comedy what the moth is to the flame. Also, word of mouth conveys the message that only stupid people can be happy, whereas the mentally gifted tend to be constantly challenged by this professional flaw seeker: their own reason.

I can’t say I’m not skeptical. Yes I can. I’m not skeptical, I’m in downright denial, because I have discovered that I’ve been living according to false convictions. Being positive does not mean anticipating something terrific is bound to happen, but rather being open to the good facet of every situation, whereas the negative stands there, pointing out the negative, like a lint roller that instead of removing the lint, it kinda just rolls it up and down the sweater.
Up until recently, I used to believe that if life scratches your back, you eventually scratch back by delivering a positive attitude. I am good comedy, am I not? It goes without saying how much ease of motion you have when you’re constantly waiting for something amazing to lift your mood. That’s not being optimistic, that’s being insane.

Fighting negativity was the hardest thing I ever had to do, because negativity is not the voice of reason, negativity is the voice of Hitler speaking about the jews.

My positive inner speech initially sounded really lame, like a goofy newscaster reading the teleprompter, and, as I stated earlier, negativity was impersonated by Hitler. Who won? Tough call.

Picture the dynamic though: you perpetually cast the first stone because hey, you’re a together young man, not oblivious to the cruelties of life, but you cast it upon yourself, so the stone perpetually hits you in the face like that brick hits Marv in Home Alone 2 (Lost in New York). This is negativity.

I’m not saying that positive thinking attracts positive things nor that negative thinking attracts negative things. What I do suspect is that one’s way of thinking determines one’s state of mind, be it peaceful or restless.

Unless peace of mind is happiness in disguise, I strongly believe it’s the next best thing.

I do have my reservations about whether or not I can identify the appropiate climate to deliver a mood lifting monologue : some are rich, some are poor, some are black, some are white, some are pretty, some are ugly, some are physically disabled, but believe it or not, some are Auschwitz survivors. And truth is, I rarely, if not ever, have to deal with being tied and starved and beaten or with having to hunt a seal to provide food or with life threatening malaria.

Au contraire, I generally have most stuff I need at my disposal, what with my high speed internet connection and wi-fi, grocery stores filled with superflous amounts of goodies, and people I can have perfectly decent conversations with. And yet at times I feel like I’ve reached the winter of my discontent.

Every once in a while, someone who’d been around the block a few times would “trick” me into believing a situation was actually brighter than it appeared. The nerve on that prick, to suggest that I do have the upper hand as to how I choose to look at life.

It usually pays a lot of resemblence with that scene in Scent of a woman when Chris O’Donnell tries to cheer up ol’ blind colonel AL Pacino, and AL Pacino makes a big deal about how Chris O’Donnell doesn’t know anything about pain and whatnot. You know the scene. Of course it stuck. But not because colonel Frank Slade is right but because Al Pacino is a tremendous actor and also because most of us don’t have to be blind to assume it must suck. Nevertheless, Stevie Wonder is also blind but I often forget about it because he seems to be focused on other stuff like playing the piano and making terrific music.

Truth is, I don’t always look for a solution, but for compassion and comprehension and the feeling that one relates to my situation. I often get that, but it’s addictive. People do relate, because we’re not that different and we usually encounter similar setbacks. Be that as it may, we probably all know by now that we’ve never outgrown a situation just because compassionate people agreed we were entitled to feel bad. And I’m not saying that one shouldn’t seek for the proverbial shoulder to cry on every now and then, I know I do.

But I also know that some people get hit very hard yet they manage to squeeze whatever is left of joy, for they know it’s the only way to spend the one life they’ve got, whereas other people go through life waiting for others to acknowledge their bad luck and failures, maybe secretly hoping that they will receive some sort of recognition of any kind.

What I’m getting at: when I find myself lacking bravery and determination, that’s when my mind becomes either my nemesis or my ally. As important as I might think being self-aware is, I have found that many of us mistake being self aware for being totalitarian and tyrannical with ourselves. Sure, the self-esteem movement ( where everybody’s a winner and nobody ever loses) George Carlin rants about might not be the bee’s knees, but the self-deprecating movement ain’t no precious gem either. This is obviously the kind of debate that could easily outlast humanity so I’m not encouraging it.

When I speak to myself like Hitler spoke to the jews I put myself down and I’m not a better person. I’m just down. You know how Dr.Dre ( who is not a real doctor by the way) claims that when he was close to defeat he rose to his feet? Well, I presume it wasn’t by repeatedly telling himself he’s not a real doctor.

To be able to give it a shot you have to be able to give it a shot mentally. That’s why you have to believe the positive, the encouraging and the useful. Who cares it’s not necessarily true? 2+2 = 4 is definitely true but it doesn’t help me when I’m scared. If thinking positive got you to the point of giving it a shot then that’s that.

Standard

Jennifer Lawrence citește dintr-un manual despre cum să fii cool și e altul decât ăla pe care îl am eu

O știți pe Jennifer Lawrence din Hunger Games. Blondă, atrăgătoare, bogată, câștigătoare de Oscar la 22 de ani.

Pare adevarată provocare să fii și cool și simpatizat de populație atunci când faci parte din nișa super selectă a planetei care se scaldă în râuri de lapte și miere.

În aceste condiții, Jennifer Lawrence decide că ar fi pur și simplu mai marfă să aibă tortul și să-l și mănânce. Dacă împăratul dezbrăcat poate să troleze atât de fin încât să pară îmbrăcat, atunci și ea poate să convingă lumea că, în ciuda privilegiilor evidente, a rămas aceeași Jenny de la bloc. Ați dedus deja că nu e prima care încearcă manevra. Dacă tentativa primei Jenny de la bloc a eșuat în mod surprinzător când s-a afișat pe un iaht de lux într-un videoclip în care de fapt nu apare niciun bloc, a doua Jenny se remarcă însă prin determinarea cu care se zbate să reinventeze roata în timp ce alții lucrează deja la avionul teleportabil.

JL și-a construit personalitatea publică în baza unui algoritm care l-ar face invidious și pe Euclid. Face și spune exact opusul a orice se face și se spune la Hollywood, iar rezultatul este jenant și neautentic.

  • Moda la Hollywood este să ți-o arzi ca un șef, să conduci mașinile tale și să porți hainele tale făcute de tine, în timp ce folosești bancnote de 100 de dolari pe post de hartie de copt prajituri.

JL declară că nu iese din casă, mănâncă cartofi prăjiți până la ora 3 și că e persoana ciudată cu care nimeni nu vrea să stea.


  • Moda la Hollywood este să ai senzația că nimeni nu poate să joace jocul așa cum îl joci tu, așa că îți scrii autobiografia la 25 de ani, gen Robert Pattinson.

În timp ce majoritatea sunt preocupați să se simtă speciali, spre dezgustul defunctului George Carlin care sigur e sus și vede sau e jos și vede, rebela JL fundamenta anti-tendința : „banal” e noul „special”.

Dar nu să îți vezi de treabă în legea ta bucurându-te de chestiile care îți plac, ci propovăduind obsesiv faptul că nu ești special. Când actrița declară „Sunt o persoană plictisitoare”, e la fel de relevant ca : ” Hai să ne vedem la 7 la parcul ăla unde mi-am adus aminte ca am uitat aragazul deschis.” E vag și inutil. Nu spune nimic, însă se plasează într-o postură de falsă inferioritate, care nu mă face pe mine să mă simt superioară, ci enervată. Poți să scoți flăcări pe nas și să mi se parã că ești anost sau poți să faci goblenuri și să mi se pară că ești țâța mâței. E alegerea mea. Nu-i pasă nimănui ce părere declari tu că ai despre tine. Lumea vrea fapte. Desfunzi wcuri, repari yale, joci whist, zici anecdote, știi să operezi cu o jojă. După preferințe.


  • Moda la Hollywood la ceremoniile cu decernări de premii este să urci scările, să te duci la microfon, iei premiul/dai premiul, zici ceva și pleci. Jennifer Lawrence cade pe scări doi ani la rând consecutiv, blamând rochia. Lungă. Rochia lungă de la ceremonia fastuoasă. Unde sunt vremurile în care veneai la Oscaruri în pantaloni scurți.

De departe însă ceea ce mă întrigă cel mai mult la Jennifer Lawrence este felul în care nu simte că e sub demnitatea ei să combată ideologiile abuzive impuse de Hollywood.

  • În ultimii 20 de ani, moda în Cetatea Filmului este să nu mănânci ca să fii slab. Nicio misiune nu e prea nesemnificativă pentru Jennifer Lawrence, ea devenind astfel partizana mâncatului. Fiecare declarație publică a sa contribuie la un sentiment general de autoacceptare. În sfârșit e ok să-ți fie foame. În sfârșit cineva care înțelege că e în regulă să mănânci fără să îți fie rușine cu tine.

Aștept cu mare nerăbdare să seteze Hollywood-ul o regulă care să impună condusul mașinii cu un prosop pe ochi. Fără putință de tăgădă Jennifer Lawrence va găsi o manieră să facă sa fie din nou ok condusul în condiții de vizibilitate optimă.

Astfel, JL poate fi asemanată cu o veritabilă Lady Di a acestui mediu ostil care e industria cinematografiei. Indignarea cu care refuză să slăbească îmi spune multe despre puterea sacrificiului. Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să-i spună ce să facă cu corpul ei acestei blonde chipeșe, de 1,75 înălțime, clasată după cum urmează( imdb.com):

Una dintre cele mai frumoase persoane din lume ( People, 2011)

Locul 10 în topul 100 Cele mai sexy femei ( Maxim )

Locul 47 în topul 100 Cele mai dorite femei ( Askmen, 2012 )

Locul 1 în topul Celor mai atrăgătoare femei ( Askmen, 2013).

M-am plictisit să blufez . În primul rând, Jennifer Lawrence setează prin declarațiile sale un dublu standard.

E ok să nu te înfometezi dacă arăți ca Jennifer Lawrence pentru că femeile nu ar trebui să fie băț. Dacă însă nu arăți ca Jennifer Lawrence, ghinion. Nu avem un sfat cool și pentru tine, stai jos și te chemăm noi mai încolo dacă e.

În al doilea rând, din declarațiile insistente conform cărora refuză să se înfometeze pentru un rol decurge pe cale de consecintã că ar fi imperios necesar să o facă.

Fie e ipocrit (dacă există loc pentru Melissa McCarthy la Hollywood sigur există și pentru Jennifer Lawrence) fie provoacă un sentiment de milă nelalocul lui care nu face decît să distorsioneze normalitatea și bunul simț. Ca și când ar veni la tine un cerșetor micuț și ti-ar spune ” – Hei nenea, tatăl meu m-a trimis să îți fur portofelul, dar pe drum m-am răzgândit, pentru că pur și simplu nu se face. Așa că te rog frumos sa-mi dai 10 lei.”; ” – Sigur, ia 20, merci mult!”

La mine în manual zice așa:


Dacă te trezești persoană publică peste noapte și îți place faptul că tot ce zici capătă caracter de ecou, rulează cu grijă și finețe când vine vorba despre subiecte sensibile cum ar fi tulburări de alimentație și/sau probleme cu stima de sine. Sună cam așa

 ” Mâncați sensibil și faceți sport. Mereu. Ciao

Nu te aștepta să faci prima pagină a ziarelor. Nu îți face griji, or să mai fie ocazii să vadă lumea ce glumeț ești.

Încă un teaser din manualul meu, dar gata, că dupa aia nu-l mai cumpărați.

La secțiunea Așa da „ este listată nimeni alta decât Victoria Beckham, cu o declarație din 2005 care 10 ani mai târziu rămane antologică.

Posh a mărturisit presei britanice că nu a citit o carte în viața ei, însă îi plac mult revistele de modă. Pare Victoria Beckham să fi citit vreodată vreo carte? Cool. Onest. Autentic.

Standard